Omar Khayyam

S-a nascut la 18 mai 1048, in Persia(azi Iran) pe numele sau complect Omar Ghiyat at-Dib Abu I-Ftah Ibrahim al-Khayyam intr-o familie de fabricanti de corturi.Kayyami insemnand de astfel 'fabricant de corturi' nume pe care il va folosii in amintirea tatalui sau.Isi face studiile cu marii invatati ai Imperiului Persan ca Seic Mohamed Mansuri si Imam Mowaffag de Nisapur.
A fost poet,matematician,filozof,medic si astronom,fiind si directorul observatorului Marv unde a si efectuat pe la 1074 reforma calendarului musulman,calendar mult mai precis decat cel Gregorian,aparut 5oo de ani mai tarziu!Foarte apreciat in lumea musulmana (a fost medicul si astronomul curtii regale) Omar  a devenit foarte cunoscut in Evul Mediu datorita studiilor in domeniul matematicii si fizicii,lucrarea cea mai importanta fiind un tratat de algebra!
Moare la 4 dec 1131.
In Europa va deveni cunoscut la aproape 700 de ani de la moarte,cand opera lui poetica o va eclipasa pe cea de matematician si om de stinta! Omar Khayyam a scris doar rubayat (catren persan) zugravind in 4 versuri,stari la care altii ar folosii un ocean de cuvinte...Rubayatul are o forma deosebita,versurile 1,2 si 4 rimeaza intre ele, iar versul 3 ramane alb, avand rolul de a sublinia idea esentiala a catrenului.

Autoportret:

Un om prin lume trece. El nu e musulman.
Nici infidel nu este. Nu crede-n legi şi zei.
Nu neagă, nu afirmă. Dar vezi în ochii săi
Că nimenea nu este mai trist şi mai uman.
***
Nu mi-am făcut vreodată din rugi şirag de perle
Ca să-mi ascund noianul păcatelor cu ele.
Nu ştiu dacă există o Milă sau Dreptate,
Dar totuşi nu mi-e teamă:curat am fost în toate.

Prefacerea eternă:

Aceste ornamente pe cupa delicată
Un băutor le-nscrise cu mâna-nfrigurată.
De dragul căror gene le-a vrut aşa de fine?
Şi-o să le sfarme, poate, îndurerat - de cine?
***
Olarul stă în faţa roţii. Cântă.
El modelează şolduri şi ulcioare.
El cranii mândre de sultani frământă
Şi ofilite mâini de cerşetoare.
***
De mii şi mii de veacuri se-nvârt în spaţii aştrii,
De mii şi mii de veacuri zori şi-asfinţituri sunt.
Să calci uşor, căci, poate, fărâma de pământ
Pe care-o sfarmi - alt'dată era doi ochi albaştri.
***
Hain, am spart paharul de-o lespede aseară. 
Dar mi-am întors privirea cu groază şi ruşine.

 Şi-am auzit din ţăndări mustrarea lui amară: 
” Am fost asemeni ţie, vei fi şi tu ca mine".
***
Fii vesel, căci tristeţea o să dureze pururi!
Mereu aceleaşi stele s-or învârti-n azururi.
Din cărămizi făcute din trupul tău, n-ai teamă
Se vor zidi palate pentru neghiobi de seamă.


Vanitas vanitatum:

Ce-s oamenii? Podoabe ce-atârnă din tărie.
Sosesc, se duc şi iarăşi sosesc aici sub soare.
Din buzunarul humei şi-a cerului cutie
Mereu făpturi s-or naşte, căci Dumnezeu nu moare.
***
Cereasca boltă pare o magică lanternă
Şi soarele e lampa. lar lumea e-o cortină
Pe care defilează în hora lor eternă
Imaginile noastre - răni negre în lumină.
***
Nu plânge după ierii ce rupţi ţi-au fost din viaţă

Şi nu gândi la ziua ce nu ştii de-o să vie.
Şi ieri şi mâini şi astăzi iluzii sunt şi ceaţă.
Atât ai: clipa. Fă-o să umple-o veşnicie.
***
A' lui Bahram palate refugiu-s de gazele.
Unde cântau fecioare pândesc lei singuratici.
Bahram, neîntrecutul la prins măgari sălbatici
Sub trei movile doarme. Măgarii pasc pe ele.

Fatalitatea:

O mână-ascunsă scrie şi trece mai departe.
Nici rugi, nici argumente, nici spaima ta de moarte
Nu vor îndupleca-o să şteargă vreun cuvânt.
Nici lacrimile tale nu pot să şteargă-un rând.
***
Când eşti sortită zilnic prin zodie cerească
Mâhnirea şi durerea mereu să te lovească,
O, inimă, poţi spune, în piept de ce-ai venit?
Şi pentru ce pleca-vei rănită la sfârşit?

Imposibilitatea cunoaşterii:

De ce toţi înţelepţii şi sfinţii, dând cu gura
În a vorbi de lumea din cer, - s-au dovedit
Profeţi doar ai minciunii? Dispreţu-a desminţit
Cuvântul lor, iar gura le-a astupat-o zgura.
***
Pe-un înţelept bătrân l-am întrebat:
"Ce ştii despre acei care-au plecat?"
"N-au să se-ntoarcă-n lume niciodată.
E tot ce ştiu. la cupa şi-o bea toată!"
***
Am întrebat Savantul şi-am întrebat şi Sfântul
Sperând c-au să mă-nveţe suprema-nţelepciune.
Şi după-atâta râvnă atât se poate spune:
Că am venit ca apa şi-o sâ plecăm ca vântul...

Nimicnicia şi absurdul vieţii:

Ivirea mea n-aduse nici un adaos lumii,
lar moartea n-o să-i schimbe rotundul şi splendoarea.
Şi nimeni nu-i să-mi spună ascunsul tâlc al spumii:
Ce sens avu venirea? Şi-acum - ce sens plecarea?
***
Când am să plec din lume n-au să mai fie flori,
Nici chiparoşi, nici buze, nici vin cu-arome fine.
Nici zâmbet, nici tristeţe, nici înserări şi zori.
Nu va mai fi nici lumea - căci gândul meu o ţine.
***
Durere şi mâhnire în lumea nesfârşită,
Cu mii de taine plină - alt lucru n-am găsit.
Ai vrut mai mult să afli, o, inimă-ostenită,
Dar astâzi, la plecare, nu ştim de ce-am venit.
***
Prisos de strălucire eu lumii n-am adus.
Tot ce mă înconjoară - de mine-i mai presus.
Nedumerit şi singur mă-ntreb neîncetat:
De ce-am venit pe lume? De ce sunt alungat?


(va urma...)