Emil Isac (n.17 mai 1886,Cluj-d.25 martie 1954,Cluj) a fost un poet, sriitor,publicist şi militant pentru drepturile politice şi naţionale ale românilor din Ardeal,participând el însuşi la Unirea din 1918. Provine dintr-o familie de intelectuali,tatăl avocat şi senator iar mama, profesoară de desen.Emil Isac reprezintă orientarea simbolistă şi modernistă a literaturii ardelene din prima jumătate a veacului.A debutat în 1902 în revista maghiară Ellenzek cu un articol despre V.Alecsandri iar în 1903 în Kolozsvari Friss Ujsag cu două cîntece traduse din română.Tot în 1903 are loc şi debutul românesc în 'Familia' cu poezia La umbra plopilor.
Aştept
Aştept mereu şi nu ştiu ce aştept.
Aştept o fată să-mi vie la piept.
Aştept un blestem, ori un cântec aştept,
Şi nu ştiu ce aştept.
Cu ochi aprinşi aştept. Şi tot nu vine.
Nu vine nici rău, nu vine nici bine.
Mor toate morţile în mine.
Şi renasc toate vieţile.
Şi tot nu vine.
Aştept, aştept. Şi nu ştiu ce aştept.
Aştept, lumină ori noapte?
Aştept, viaţă ori moarte?
Aştept, aştept. Şi de departe
Mă cheamă ale beznei şoapte...
Ochii tăi albaştri
Ochii tăi albaştri
Anii cum i-au înnegrit.
Clipele dulci au murit.
Mâinile tale albe
Străină pâinea altora taie,
Şi ciocârliile le-a învins o cucuvaie.
Părul, pe care l-am mângâiat,
De amintiri grele, se albeşte.
Părul tău ca un gând creşte.
Unde te-ai dus? Doar ai rămas...
Doar ceva s-a dus din tine:
Iubirea s-a dus, că n-a vrut să rămâie cu mine.
O, dacă am putea-o prinde
Ca pe-o pasăre vrăjită şi călătoare,
Ne va mai cânta în zorile aprinse de soare?
Noapte fantastică
Dorm burghezii şi-şi strâng în braţe comorile.
Pe mine mă neliniştesc,căci se ofilesc florile.
Vardistul fluieră şi beţivul întarziat răspunde.
Unde-i gura căreia să-i răspund: unde?
Casele parcă ar fi cavouri sure şi mari.
Concertul meu îl fac deasupra paharelor ţânţari.
Din rame se uită râzând bătrani şi bătrane
Se vaită singur, ca mine, la lună un câine.
Aceasta e viaţa: nopţi nedormite şi grele.
Mă mir că pe cer, de plictiseală, nu cad stele.
Mi-a trebuit o logodnă cu cele şapte muze.
O, cât de fericit aş fi să mă sărute o mamă pe buze.
Aşterne-mi
Aşterne-mi patul, mamă,
Să dorm pe albe perne.
Eu am păcate negre,
Şi lacrăme eterne.
Zadarnic vreau lumină,
Tot numai ceaţă-mi vine.
Eu am murit în alţii,
Ori ea muri în mine...
