Mircea Micu(n.31.01.1937,Arad-d.18.07.2010,Bucureşti)a fost un poet, prozator şi publicist român. Autor a peste 35 de volume de proză, versuri, memorialistică, laureat al premiilor literare pentru proză, poezie şi dramaturgie a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi al Academiei Române.Debutează în 1968 cu volumul "Nopţile risipitorului", după care publică alte cărti de poezie:
"Teama de oglinzi"(1970),
"Vânătoare de seară"(1971),
"Murind pentru prima oară"(1972),
"Poeme pentru mama"(1973),
"Cu inima în palmă"(1974)
Autor al mai multor volume de parodii:"Dracul verde" , "Parodii de la A la Z" , "Cetiţi-le ziua" ,fiind considerat printre cei mai buni parodişti,alături de Topârceanu şi Marin Sorescu.
Mircea Micu, un poet drag din care mie greu să aleg doar o poezie...
Răzleaţă
Ce să vorbim în seara asta, doamnă,
când toamna s-a trecut şi n-a fost iarnă?
Sunt gol pe dinăuntru şi în mine
stiletul vremii sângeră răşine.
Ştii bine că n-am somn şi-n noaptea castă
un cerb ciudat îmi bate la fereastră.
Mă cheamă undeva, spre nu ştiu unde
şi când îl strig dispare şi se-ascunde.
Ştii bine că mă tem, de la o vreme,
de moarte, cum de naştere m-aş teme.
Mă mai visezi…
Mă mai visezi, tu, uneori,
când umbli, seara, printre flori,
mamă de iarbă şi de nori?
Gutuile se sting pălind
în cripta toamnei de argint,
tu nu mă minţi, dar eu te mint…
Şi, ce mai faci când e târziu
şi-n geamul tău cărămiziu
mă vezi venind întreg şi viu?
Deschizi dulapul care-l ştiu
cu giulgi de moarte, străveziu
şi mă aştepţi până târziu?
Poate că nu e nici aşa
de tristă bătrâneţea ta
purtată-n cartier de nea.
Ieşi noaptea în grădină, când
de amintiri îţi e urât,
mamă de iarbă şi de vânt…?
Cu mâţele te mai dezmierzi,
din somnul tău să nu mă pierzi
prin turma albilor de iezi…
Mă mai visezi…?
Fantezie cu mama
Mamă, eu te-am visat trecând
pe-un fir de nor, pe-un câmp de zare,
firavu-ţi trup amestecând
cu zbor de păseri călătoare.
Mamă, eu te-am strigat să stai,
era un drum ciudat, de spume:
unde plecai, de ce plecai?
spre care început de lume?
Erai frumoasă şi aveai
aripi de înger, albe, mamă,
şi te strigam şi n-auzeai
sau nu vroiai şi mi-era teamă.
Acele păseri argintii
mi te duceau din vis, uşoare
în zborul lor de veşnicii
tăcute şi n e p ă s ă t o a r e.
Îmi scrie mama
Îmi scrie mama: ţi-am făcut mormânt
că nu se ştie ce şi cum şi când...
Tu chiar dacă te ţii în Bucureşti
ştiu eu cât de străin şi singur eşti.
Are gărduţ de fier ce ne desparte
dar vom fi mai aproape după moarte.
E din beton. Să nu fii supărat,
dar toţi vecinii s-au asigurat.
Ţi-am pus compot de vişini şi gutui
şi dacă vrei să ţi-l trimit, să-mi spui.
A venit toamna. Vremea e ploioasă
şi poate n-ai să poţi veni pe-acasă.
Să nu te culci târziu. Ştiu eu cum eşti
şi să te-mbraci mai gros, să nu răceşti.
Noroc şi sănătate, dragul meu.
Mormântul de beton l-am plătit eu...
Acasă, toamna
Nici nu mai simt, nici nu mai văd,
pădurea toată-i un prăpăd.
Mestecenii cu presimţiri
se zbat în vânt ca nişte miri.
Peste grădini un fum ciudat
stăruie greu ca un oftat.
Mama-ntr-un colţ zâmbeşte stins
ca un cireş de ani învins.
Durerea nu pot să mi-o strig
şi tac şi nu vorbesc nimic.
Înstrăinarea şi-a înfipt
în piept cuţitu-i de argint.
Dar ştiu că taina asta grea
o înţelege numai ea.
Nici nu mai simt, nici nu mai văd,
pădurea toată-i un prăpăd...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu