miercuri, 24 decembrie 2014

Auzi ?


Auzi mamă securea, lovind în carne fragedă de lemn?
Vezi ? Condamnat la moarte e bradul cel mai demn !
Călăi murdari şi fără mască la capăt duc sentinţa,
Vânzând mortul pe bani, ne-nvaţă ce-i credinţa !

Mamă de cumpărăm ucisul, suntem doi criminali !
Iar răstignind în roşu pe-aceiaşi moşi banali,
Cum vom cânta la masă, colinde către cer
Cum închinăm paharul, spunând, o Doamne, leru-i-ler ?

Murdari cu sânge de brad, pe suflet şi pe mâini
Cum vom putea mânca, smeriţi din sfinte pâini !
Of mamă tu auzi, cum plânge bradul mut, 
Că i-au uitat piciorul, afară-nfipt în lut ?

Azi lumea cântă vesel, au brad, au mântuirea
Dar Moş Crăciun? El plânge, că i-am tăiat pădurea!
Şi-n fiecare casă, plângând, împodobeste-un brad
Punând ghirlanda morţii pe braţe lungi de jad !

Auzi cum plânge bradul cu lacrimi seci de ceară,
Cum giulgiu greu şi-l ţine, murind seară de seară?
De ce-i atâta moarte şi nimeni nu mai crede,
Că Moş Crăciun iubeşte -- pădurea cât e verde?!

vineri, 12 decembrie 2014

Oameni de zăpadă


Atâta zăpadă cade pe geam
Şi atâta alb cade pe tâmple,
Atât de săraci murim an de an,
Aşteptând ceva să se-ntâmple...

Atâţia brazi, atâtea globuri,
Atâtea luminiţe-n casă,
Atâtea vise mor în cioburi,
Crezând că unora le pasă...

Dar nimeni nu mai vrea lumină
Haotic stau becuri pe-afară,
Pe stâlpi stau moşi cu traista plină
Şi cerşetorii mor prin gară...

Nu! Nu condamnaţi acum
Pe cei ce au visat o viaţă,
Că e poet...ori e nebun
Azi, toţi devin statui de gheată...

Şi alţii vor privi pe geam,
Spre-atâta alb ce stă să cadă,
Subit murim, an după an,
Noi simpli oameni de zăpadă...

Poezie scrisă de LiviuS-25.11.2014

duminică, 7 decembrie 2014

Val de noapte


Doamne ce noapte,
încât luna
pare un licurici
iar lumina din casă
un fir de sclipici
ce se pierde tăcut
prin ferestre bizare
ca un chip de copil
într-o lume prea mare !


Afară
pe drumul lor
aud oameni păşind
unii mai greu 
alţii mai fin,
călcând pe frunze uscate
destine se pierd
prin valul de noapte.

Ce noapte,
Doamne ce noapte
o noapte fără alb
doar paşi, blesteme şi şoapte
şi-aud în gând
un vânt
ce creşte păgân
prin valul de noapte...

Cântă cocoşii !
Robotici ne trezim dimineaţa
şi-atât de bizar şi ciudat,
fluturii mor, frunzele tac
de parcă totul a-ngheţat
cu o noapte în urmă !

Şi plină e strada
şi plin e oraşul,
păpuşi de humă
cu zâmbet de fiară
şi ochi de furtună
aleargă haotic...

Şi Doamne nu-i ciudat
la cât soare ai dat
că-n noi dospeşte
greu aluat 
de cenuşă şi zgură
împărţind peste tot
valuri de noapte 
şi ură ?!
( Poezie scrisă de LiviuS--13.02.2013 )



luni, 1 decembrie 2014

Versuri pentru Ţara mea

George Coşbuc - În şanţuri
Burcel în şanţ muri strivind
     O tigvă păgânească,
Şoimu-n rădvan căzu răcnind:
     Moldova să trăiască!
Curcanul cel voinic şi bun,
     El, Peneş, spune-acestea,
Dar n-a spus tot. Eu vreau să spun
     Deplin acum povestea.
Burcel era oltean, un pui,
     Ajuns din întâmplare
Între flăcăii din Vaslui,
     Viteaz minune-mare.
Iar când muri, strivind în şanţ
     O tigvă păgânească,
Strigat-a bietul dorobanţ:
     Muntenia să trăiască!
Burcel şi Şoim, trăsniţi în zbor
     Căzură-n şanţ deodată;
Strigând deodată ţara lor
     Cea-n două despicată.
Alăturea de ei gemea
     Căzut şi căpitanul,
Izbit de moarte se trudea
     Cu ochii-nchişi sărmanul.
El auzise pe cei doi
     Ce spuseră-n cădere,
Şi jalnic se-nălţă-n noroi,
     Privindu-i cu durere.
Şi zise-apoi: “O ţară e,
     Cum una ni-e mânia!
Muntenia, Moldova – ce?
     Trăiască România!”
Atunci şi Şoimul şi Burcel
     Cu faţa înseninată
Priviră lung şi-adânc la el,
     Şi-au tresărit deodată.
Spre-acelaşi loc, spre nord privind,
     Şi sus apoi, tăria,
Toţi trei strigar-atunci murind:
     Trăiască România!

Andrei Ciurunga – Nu-s vinovat faţă de ţara mea


La ora când cobor, legat în fiare,
să-mi ispăşesc osânda cea mai grea,
cu fruntea-n slavă, strig din închisoare:
– Nu-s vinovat faţă de ţara mea!
Nu-s vinovat că i-am iubit lumina
curată cum în suflet mi-a pătruns,
nici că vrăjmaşii i-au prădat grădina
şi că sutaşii coasta i-au străpuns.
Nu-s vinovat că-mi place să se prindă
rotundă, ca o ţară, hora-n prag,
nici că am primit colindători în tindă,
cum din bunic în tată mi-a fost drag.
Nu-s vinovat că toamnele mi-s pline
cu tot belşugul de la vin la grâu,
nici c-am primit la praznic pe oricine,
cât m-am ştiut cu cheile la brâu.
Nu-s vinovat c-am îndârjit şacalii
şi c-am răcnit cu sufletul durut
că nu dau un Ceahlău pe toţi Uralii
şi că urăsc hotarul de la Prut.
Dac-am strigat că haitele ne fură
adâncul, codrul, cerul – stea cu stea –
şi sfânta noastră pâine de la gură,
nu-s vinovat faţă de ţara mea.
De-aceea, când cobor legat în fiare,
împovărat de-osânda cea mai grea,
cu fruntea-n slavă, strig din închisoare:
– Nu-s vinovat faţă de ţara mea!

Nu plânge, maică Românie!


Nu plânge, maică Românie,
Că am să mor neȋmpărtăşit!
Un glonţ pornit spre pieptul tău,
Cu pieptul meu eu l-am oprit…
Nu plânge, maică Românie!
E rândul nostru să luptăm
Şi din pământul ce ne arde
Nici o fărâmă să nu dăm!
Nu plânge, maică Românie!
Pentru dreptate noi pierim;
Copiii noştri, peste veacuri,
Onoare ne vor da, o ştim!
Nu plânge, maică Românie!
Adună tot ce-i bun sub soare;
Ne cheamă şi pe noi la praznic,
Când România va fi mare!
Aceste ultime versuri au fost găsite ȋn raniţa unui soldat mort ȋn toamna anului 1918, pe muntele Sorica, din Carpaţii de Curbură.