Cândva, demult
în veşnicii divine
Dumnezeu a creat toamna
şi-a văzut că e bine!
Apoi a luat un înger
l-a pus pe vânt
i-a dat toate culorile toamnei
în traistă
şi l-a trimis pe pământ!
Cândva, demult
în veşnicii divine
Dumnezeu a strâns norii
pe munţi, văi şi coline
a făcut ploaia, ceaţa şi bruma
şi-a văzut că e bine!
Apoi a luat un înger
şi l-a trimis pe vânt
cu toate bogăţiile toamnei
în traistă
din nou pe pământ!
Acum îngerul e aici
pe pământ
sub privirile noastre nătânge
şi nu înţelegem
cum în fiecare toamnă
coase şi strânge
să-şi facă aripi
aripi din frunze
lacrimi şi sânge!
La mulţi ani, sănătoşi şi frumoşi, frate de peste munţi!
Paşte negru
Ce Paşte negru stă acum să cadă,
Aripa morţii-n sat iar a intrat
Iar ochii tăi albaştrii n-o să vadă,
Copilul...care-n lume a plecat!
Şi ochii tăi s-au stins în sărbatoare
Dar ochii mei prin lume încă sunt,
Ce joc ciudat, ce viaţă-nşelătoare
Cum să câştigi un tată în mormânt?!
Vei încolţii în iarba ce-o să crească
În toamnă vei şoptii din frunze reci,
Şi-n iarnă crucea ta o să tuşească:
Că te-am găsit şi nu o să mai pleci!
Voi mai veni să-ţi spun o poezie,
Cum tu făceai când eu eram mai mic,
Să-ţi spun că viaţa nu-i decât o nebunie
Şi că plecăm din lume cu nimic!
Eu voi păstra o vreme amintirea
Şi voi pleca apoi cum pleacă toţi,
Sătul de tot, visând la învierea,
În ţara-n care nu există morţi!
Cum să mori primăvara?
Încolţeste satul, sub zâmbetul de soare,
Cum să mori primăvara?E cu neputinţă!
Totul începe să-nvie, să zboare.
Cum să mori primăvara?Să treci în nefiinţă?!
Ai lăsat pământul arat, pe răzor păpădie
Cum să mori primăvara?Nu se poate!
Acum când totul în jur e cânt şi poezie,
Cum să mori primăvara?Nu e dreptate!
Biserica-n clopot strigă-a credinţă,
Cum să mori primăvara? Care-i eroarea?
Ce înviere, ce suliţă, ce biruinţă?
Să mori primăvara! Când râde şi floarea...
E cu neputinţă! Cum să mori primăvara?
Când preoţii ne cântă că Omul învie,
Cum să mori? Cum să mori primăvara?
Cum să îmi faci una ca asta, tată, mie?!
Candelă
Candela-şi pâlpâie lumina,
Sicriul pare-atât de greu
Şi-n mine încolţeşte vina,
Că te-am iubit în felul meu...
La catafalc mă uit aiurea
Şi nu-nţeleg de ce te-ai dus,
De ce mai freamătă pădurea,
Şi nu ţi-am spus ce e de spus?!
Încerc acum să fiu bărbat,
Să nu las lacrima să cadă,
Prin mine-atâtea gânduri bat
Şi-n ochi îmi ninge cu zăpadă...
Şi parcă-mi vine să le zic,
Că mortul de pe masă-s eu,
Că am pierdut tot şi nimic
Şi pot să mor instantaneu!
Candela-şi pâlpâie lumina,
Credinţa sta pe cruci de veci
În mine a-ngheţat şi vina,
Şi morţii sunt atât de reci...
( Poezii scrise de Liviu Simihăian-apr-mai 2019)
Fără cuvinte!
Nu mai am versuri pentru nimic,
Cuvintele s-au îmbrăcat în sărăcie
Şi simt în fiecare strofă-un inamic,
Ce-mi rupe gândul cu obrăznicie!
Nu mai am vorbe, dar am mai am simţiri
Şi multe amintiri care mă leagă,
De dragi îmbrăţişări la despărţiri
Şi-un prieten vechi cu-o inimă beteagă!
Acum e totul mai urât, mai trist
Şi moartea-n spate parcă-mi stă de pază,
Mă simt prin viaţa asta un turist
Şi totuşi mă întreb ce mai urmează?
Of, cuvinte triste pe o foaie goală,
O, inimă plăpândă, tu astăzi te-ai oprit
În ochii tăi cuminţi, pătrunşi de-atâta boală,
Apusul ce-a căzut e totuşi, răsărit!
Şi nu mai am cuvinte să descrie,
Nici lacrimi nu mai am ca să te plâng,
Curând ne-om întâlnii în veşnicie
Şi-n braţe iar cu drag o să te strâng!
Sânger, Luduş şi Răzoare
Ioane, Ioane de la Sânger
te-a făcut azi moartea, înger
noi nicicând nu te-om uita
şi te rog nu ezita
ia-ne sub aripa ta!
Ioane dragă din Luduş
ţi-a făcut moartea urcuş
sus în cer pe albe stele
când ne-or fi nopţile grele
să ne luminezi cu ele!
Ioane, Ioane din Răzoare
te-a dus moartea azi spre soare
şi din suflet eu îţi strig
şi te rog şi te oblig
tu să ne păzeşti de frig!
Adio prietene, adio...
Adio prieten bun, adio
să-ţi fie amintirea, vie
n-ai aşteptat alt anotimp
să vin să stăm noi doi cuminţi
la voi în vie!
Adio prieten bun, adio
să-ţi fie veşnicia, vie
n-ai aşteptat la tine-acasă
să stam râzând la vechea masă
politici să vorbim!
Adio prieten bun, adio
până când lumea asta-nvie
şi ne-om găsii din nou cu toţi
sub liliacul de la porţi
adio prietene, adio!
(Poezii scrise de Liviu Simihaian-08-09.03.2019)
Iubita mea cu palma ca de humă
Mai vino să culegem prin livezi,
Un sac întreg din colindata brumă
Şi ochi de Dumnezeu în care nu mai crezi!
Iubita mea să strângem din livadă
Doar stelele ce-n noapte au căzut,
Să facem iarăşi bulgări de zăpadă,
Ghiulele albe pentru tunul ce-a tăcut!
Şi să culegem ţurţurii de gheaţă
De prin copacii adormiţi şi muţi,
Sticloase săbii care taie-n ceaţă,
Fantome ce ne mângâie pe frunţi!
Să ridicăm cu mâna o cetate
Din cărămizi de nea şi din copaci rotunzi,
Să facem un altar pentru dreptate
Că-n primăvară iar ai să te-ascunzi!
Să spunem iar o rugă către ceruri
Că iarnă e în noi în amândoi,
Că vom murii în foarte multe feluri
În noaptea care creşte între noi!
Şi ne vom duce din această lume
Cu iarna-n piept şi ghiocei în păr,
Râzând tăcut sub cruci fără de nume
De vina noastră c-am muşcat din măr!
Şi va culege moartea cum culege,
Copii micuţi zăpadă-n mâna lor
Bătrân de-atâta frig voi înţelege
Că n-am fost zeu ci simplu muritor...
Poezie scrisă de Liviu Simihaian-13.01.2019.,foto-internet
