Ce vremuri părinte, ce vremuri,
frunzele își plâng blestemul
că în viața lor prin ramuri
azi cu vuiet cade calmul!
Cântă toamna-n rimă spartă,
Dunărea prin maluri sapă
parcă vrând să ne împartă
în cei morți și-n cei ce scapă!
Toamnă-n viață, toamnă-n lume
din ce-a fost și cât mai este,
să culegem doar ce-s bune
și să țesem o poveste!
Să culegem frunza-n vie
într-un calm de toamnă udă
și pe-un petec de hârtie,
să pictăm o toamnă nudă!
Fără noimă se -ncheie poemul,
cad frunze pe-afară și tremuri
nu toamna, ci viața-i blestemul
ce vremuri părinte, ce vremuri!
(Poezie scrisă de Liviu Simihăian 03.10.26 foto internet)

