Doamne ce noapte,
încât luna
pare un licurici
iar lumina din casă
un fir de sclipici
ce se pierde tăcut
prin ferestre bizare
ca un chip de copil
într-o lume prea mare !
Afară
pe drumul lor
aud oameni păşind
unii mai greu
alţii mai fin,
călcând pe frunze uscate
destine se pierd
prin valul de noapte.
Ce noapte,
Doamne ce noapte
o noapte fără alb
doar paşi, blesteme şi şoapte
şi-aud în gând
un vânt
ce creşte păgân
prin valul de noapte...
Cântă cocoşii !
Robotici ne trezim dimineaţa
şi-atât de bizar şi ciudat,
fluturii mor, frunzele tac
de parcă totul a-ngheţat
cu o noapte în urmă !
Şi plină e strada
şi plin e oraşul,
păpuşi de humă
cu zâmbet de fiară
şi ochi de furtună
aleargă haotic...
Şi Doamne nu-i ciudat
la cât soare ai dat
că-n noi dospeşte
greu aluat
de cenuşă şi zgură
împărţind peste tot
valuri de noapte
şi ură ?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu