Iată au trecut 20 de ani de la tragicul 'accident' în care cele două inimi gemene-Doina şi Ion Aldea Teodorovici şi-au piedut viaţa.Două inimi gemene care au bătut în acelaşi ritm şi s-au oprit in acelaşi timp...Un cuplu perfect care a părăsit această lume, urcând spre steaua lor, unde, Dumnezeu a plâns peste ţara noastră cu lacrima limbii noastre...
Dacă în Moldova,parlamentul a declarat anul 2012 drept Anul Ion si Doina Teodorovici în România nu s-a amintit nimic de ei...poate o ştire fugară pe undeva! Uitarea mi se pare o trădare...nu poţi uita sacrificiul lor! Eu nu pot uita că ei au fost primii (1990) care au cântat despre limba română şi Mihai Eminescu în Moldova rusofonă; că au militat pentru unirea Basarabiei cu Patria Mamă şi revenirea la limba română şi grafia latină.Nu e voie să-i uităm pentru că în scurta lor viaţă(Ion-38 de ani;Doina-34 de ani) au dat oamenilor atât de mult...chiar şi viaţa lor!
Pentru cei care nu ştiu soţii Aldea Teodorovici au decedat în urma unui accident rutier de pe şoseaua DN2 în noaptea de 29 spre 30 octombrie 1992. Maşina în care se deplasau Ion şi Doina spre Chişinău a intrat într-un copac în apropierea localităţii Coşereni, la 49 de kilometri de Bucureşti, România. Doina era însărcinată şi aştepta o fetiţă.Ion şi Doina Aldea Teodorovici au lăsat în urmă un copil orfan de numai 10 ani, Cristian care a continuat activitatea muzicală a părinţilor.Autorităţile de atunci nu au investigat cazul în ciuda faptului că cele mai multe indicii duceau către crimă.Pentru mai multe informaţii clic pe numele lor:
Ion Aldea Teodorovici
Doina Aldea Teodorovici
Un comentariu:
Da!!!! Am plâns atunci, la 15 ani de viață. Am plâns adesea ascultându-le cântecele de dor. Lăcrimez și acum.Și cine oare va putea descrie
Tristetea care inima-mi sfâșie
Decât Poetul frate -al lor, basarabean
Cre s-a dus la ei sa plângă încercatul neam:
„Moartea prietenilor”: "O, dragii mei, aţi devenit o veste/La telefonul aşteptării mele,/Şi-aud că nici o şansă nu mai este/Şi c-aţi murit azi-noapte pe şosele.//(...) Şi, Doamne, câte-aveam a ne mai spune,/Şi, Doamne, câte jocuri se amână,/Deşertăciune din deşertăciune,/Un drum stupid şi un picior pe frână.//(...) Şi doar atât ne va durea de-a pururi,/Că ţara noastră, lacrimă şi sânge,/Nu are meritatele contururi/Şi Prutul între noi de-a pururi plânge./(...)...Cei dragi mai cred că aţi plecat departe,/Dar ochii lor abia-şi pot ţine moina,/Adio, Ioane, frate peste moarte!/Şi iartă-ne şi noapte bună, Doina.”
Mai vreau să spun că am cunoscut-o la Dervent pe mama Doinei Cea care la crescut apoi pe Rodul iubirii frumoase, cum îi spune ea. E nedrept neamul nostru!!!! Prea repede ne uităm eroii...
„Ce amintiri puţine au rămas/din cântecul de miri al unei naţii,/în zaţul tristei zile căutaţi-i/pe Ion şi Doina pentru parastas. ” citate din poezia scrisă în 1992, de Adrian Păunescu.
Trimiteți un comentariu