Poeţilor care şi-au rupt,aruncat sau dat foc,cateodată poeziilor...
Am vrut, am vrut ca nimeni să nu ştie
Că pe ea, din inimă, prin mână s-a scurs,
Versuri prea triste într-un fel de discurs...
Şi foaia a ars, mirosind a viaţă de lut
Iar prin fumul cel alb, gândul meu s-a pierdut,
Prin jocul de foc, versul meu a ars şi s-a stins,
Ca şi cum n-am trăit, ca şi cum nu l-am scris...
De mâine voi arde toate versurile mele,
Cenuşa va urca în rugi către stele
Şi Doamne mă iartă, şopti-voi în barbă,
Nu am crezut în oameni cât am crezut în iarbă!
Nu voi lăsa nimic, nimic din ce-am fost
Doar un mormânt uitat dintr-un timp fără rost;
Iar în jocul de foc doar cerul să ştie
C-am ars cândva un vers pe-o coală de hârtie!
Da, am aruncat în foc, în soba de fier,
Versuri prea triste dintr-un timp efemer
Că prin soba de fier, şi eu, parcă m-am scurs,
Spre stele albastre într-un final de discurs!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu