şi bruma îmi cade pe gene
iar frigul mă-nţeapă în oase
şi gând pe cimitir se-aşterne...
Dorm morţii-n visul lor etern
şi-atâta linişte coboară
din cerul încruntat şi greu,
purtat în noi ca o povară !
Cei vii nu ştiu de mai traiesc,
eu însumi, parcă zac în boală
din trupul îngheţat mai sper
că n-am să mor, nici astă iarnă...
Doamne -- de-ar mai trăi bunica
să-mi facă descântec de viaţă
când ceaiul fierbe pe sobă --
să-mi spună că morţii se iartă !
Din iarna ce zace în mine,
să facă versuri de aur
din gene argintul să-l steargă
când luna răsare pe dealuri...
Dar of, bunica e dusă departe,
nimic din ce-a fost nu mai e,
poveţe mai caut în carte
şi chipuri -- prin file de cer...
Cândva -- din versuri prea triste,
voi încolţii în lacrimi rebele
iar din iarna strânsă în mine
vor înflorii, cândva...crizanteme...
Un comentariu:
Superb.... mi-e dor de iarna -n bărăgan..... de bunica mea bătrână... de inima ei de zână:((
Trimiteți un comentariu